Ploua, ploua

Ce primavara ploioasa! N-am mai avut parte de foarte mult timp de o astfel de primavara. Sincera sa fiu astept cu nerabdare ploile de vara cand teii sunt infloriti pentru ca nimic nu se compara cu mirosul acela care se imprastie in tot orasul. Un miros care te ademeneste fara doar si poate sa iesi afara si sa te bucuri de minunata natura. Imi doresc foarte mult niste saculeti masina care sa aiba mirosul acela. Astfel nu m-as mai desparti niciodata de el.

Dar, intr-o nota mai putin diafana si fericita, ma innebuneste orasul agitat. De fiecare data cand ploua nu se poate sa nu se isterizeze toti si sa nu fie aglomeratie in tot orasul.  Nu inteleg de ce oamenii in loc sa fie in continuare calmi prefera sa se agite pentru doar cateva picaturi de ploaie. Nervozitatea e la ea acasa in tot orasul si nu te mai poti intelege cu nimeni. Toti se inghesuie, toti vor sa treaca inaintea ta. De parca trei picaturi de ploaie in minus le garanteaza ca vor ajunge acasa uscati.

Am obosit astazi pe drum spre serviciu pentru ca toata lumea incerca sa lupte, sa duca o lupta continua cu ceva sau cu cineva. Si iar vor fi inundatii in Capitala.

Şi stări, şi stări

Cu toţii avem zile d-alea mai aiurite de felul lor …În care acum parcă simţim că  avem lumea la degetul mic, doar ca mai apoi să urmeze scrâşnirea dinţilor şi potopirea chipului cu lacrimi şi cu acea expresie de om plouat din toate părţile, şi-năuntru, şi afară.. .
Încă de la începutul lunii lui Marte, sunt ca un copil egoist care vrea totul, care nu poate accepta faptul că se termină bomboanele din borcănel, şi care nu are răbdarea necesară pentru a  aştepta să fie iar umplut …
…Am început să mă satur de oameni. Nu îmi displac fiinţele vii, dar prefer să nu-mi stea aproape nimeni prin preajmă. Vreau să fiu doar eu şi cu el (trupeşte, nu numai spiritual), şi când nu se poate asta, să fiu doar eu şi Marin Preda, doar eu şi o ciocolată amăruie, doar eu, şi cu zâmbetu-mi stângaci pe buze să mă plimb prin întunericul meu orbitor, să prind în fiece început de seară prima stea, Luceafărul, şi să-mi pun dorinţa. Aceeaşi dorinţă pe care mi-o pun de un timp încoace (doar mă asigur că ajunge la destinaţie dorinţa-mi din gând).
Aud că trenurile iar întarzie, cum am mai “vorbit” noi acum ceva timp, se opresc în acele gări prea mici şi prea neînsemnate, în care oricum nu urcă decât un val de aer rece şi nepăsător.
Mi se formează iar lumea, începe de la zero. Totul îşi găseşte rostul, îmi aud numele renăscând din amurg. Amurgul soarelui şi Amurgul vieţii.